publicat în „Observator Cultural”, nr. 526 din 28/05/10

La sfîrşitul lunii aprilie 2010, au început să fie publicate în Evenimentul zilei un număr de articole care îl prezentau pe Adrian Marino drept un „prodigios“ informator al Securităţii. Articolele susţineau că Adrian Marino furniza, fără nici un fel de scrupule sau remuşcări, informaţii compromiţătoare despre Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp şi Europa Liberă. Articolele din Evz s-au dorit o investigaţie, care să susţină acuzaţiile de colaboraţionism, pe care Mircea Dinescu le-a aruncat asupra lui Adrian Marino, după publicarea volumului de memorii, Viaţa unui om singur.
Concluzia anchetei din Evenimentul zilei a fost aceea că toate acuzaţiile aduse de Mircea Dinescu sînt adevărate, întreaga serie de articole fiind construită sub forma unei pledoarii despre vinovăţia lui Adrian Marino. Fiecare titlu de articol reprezenta cîte un cap de acuzare al unui proces devenit public, prin cantitatea enormă de comentarii şi reacţii pe care a produs-o în lumea literară, şi nu numai.

De ce a fost făcut public acest dosar, în plin scandal mediatic al memoriilor lui Adrian Marino, nu se ştie cu exactitate. Nici măcar cei de la CNSAS nu pot da răspunsuri ferme, o variantă de răspuns fiind aceea că, de obicei, un dosar este deblocat după ce el nu mai cuprinde nici o filă care i-ar putea compromite pe foştii agenţi de Securitate, încă în viaţă.
Cert este că dosarul lui Adrian Marino este suprasolicitat la sala de lectură a CNSAS, începînd cu luna februarie 2010, cînd a fost deblocat Dosarul SIE 42513, un dosar care cuprinde 5 file, cu microfilme legate de activitatea de informator a lui Adrian Marino. Primele nume de cititori care sînt trecute pe coperta dosarului sînt Mircea Dinescu şi Mirela Corlăţan, a căror opinie legată de cazul Adrian Marino este deja cunoscută.
Imposibil să tai în carne vie
Aflînd din presă despre existenţa acestui nou dosar, care întregeşte arhiva CNSAS pe care am consultat-o deja anul trecut, în calitate de cercetător ştiinţific acreditat, am solicitat şi eu consultarea lui, în speranţa că voi găsi răspunsul la întrebările pe care le lăsasem deschise în teza mea de doctorat, o monografie Adrian Marino, susţinută în iunie 2009, atunci cînd nu îmi erau cunoscute nici memoriile lui Adrian Marino, nici existenţa acestui dosar SIE.
Pe baza documentelor consultate în arhivele CNSAS şi în „Fondul documentar Adrian Marino“ de la BCU Cluj-Napoca, afirmam, în urmă cu un an, prezumtiva nevinovăţie a lui Adrian Marino, lăsînd însă deschis subiectul colaborării lui. Prea multe speculaţii pe baza libertăţii sale de mişcare şi succes internaţional, prea multe acuzaţii din partea unui Goma sau Liiceanu, prea multe articole sub semnătura lui Adrian Marino în care parcă îşi făcea mea culpa pentru compromisurile cu regimul şi alte cîteva documente incerte găsite în Arhivele CNSAS m-au împiedicat să afirm, cu mîna pe inimă şi cu conştiinţa împăcată, nevinovăţia lui Adrian Marino.

Lăsam subiectul deschis; credeam atunci că aşa este moral, just, corect, profesionist din partea unui cercetător. Dacă deschizi acest nou dosar cu intenţia de a-l transforma pe Adrian Marino într-un informator „prodigios“ al Securităţii, găseşti fragmente de rapoarte cu care să îţi argumentezi poziţia. Rupte din context şi din evoluţia vieţii personajului, acestea sînt puternice dovezi incriminatoare. Toate fragmentele publicate de Evz sînt reale. Ele există pe acele microfilme şi, interpretate aşa cum au fost prezentate în ziar, confirmă acuzaţiile lui Dinescu.
Dacă te apleci asupra acestui dosar cu un oarecare bagaj de cunoştinţe despre viaţa, opera şi caracterul lui Adrian Marino (informaţii de găsit din belşug în scrierile sale), îţi este imposibil să fii atît de tranşant, să tai în carne vie şi, doar pe baza unor consemnări ale unor agenţi de Securitate, să îl judeci aspru pe Adrian Marino şi să îl cataloghezi drept informator, şi nu orice fel de informator, ci unul „prodigios“. Pe mine, sincer, mă înspăimîntă puternicele conotaţii ale acestui cuvânt şi nu m-aş încumeta nici măcar să îl gîndesc, cu atît mai puţin să îl folosesc într-un titlu concluziv. La fel cum nu mi-aş permite nici să afirm, fără o dovadă palpabilă (scrisă şi semnată în acest caz) că Adrian Marino a dat, fără nici un fel de remuşcări, informaţii compromiţătoare despre unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Mircea Carp. Sau despre Mircea Eliade, savantul pe care îl admira excesiv, simţind sincere afinităţi intelectuale şi preocupări comune, o personalitate cosmopolită pe care o considera un model şi despre a cărui operă a scris fără rezerve, încercînd o recuperare riscantă a operei sale prin publicarea Hermeneuticii lui Mircea Eliade, carte cu cheie, scrisă în oglindă cu propria sa Hermeneutică, stabilind astfel o filiaţie spirituală directă cu Eliade.
Mi-e imposibil să cred că un om de talia lui Adrian Marino, care l-a recuperat pe Macedonski, transformînd macedonskianismul într-un stil de viaţă, un comparatist de anvergura lui Marino, care lua apărarea lui Etiemble, atunci cînd lumea occidentală arunca cu pietre în ideile propovăduite de el, un luptător al cauzelor pierdute şi un apărător al ideologiilor liberale, capabil de orice sacrificiu (a se citi ani de temniţă grea şi domiciliu forţat), o personalitate copleşitoare care a militat în scrierile sale (nu puţine la număr) pentru coloană vertebrală şi asumarea responsabilităţii, nu mai reprezintă în cultura română decît un informator prodigios al Securităţii, un personaj histrionic, genial în a-şi camufla colaboraţionismul printr-o conduită şi o operă, să spunem, alternativă sistemului.
Proiect de promovare a culturii române
Mi-e imposibil să cred asta deoarece, în dosarul consultat, nu există nici un angajament semnat de către Adrian Marino. Nu am găsit nici măcar un singur rînd scris de el, asumat, în deplinătatea facultăţilor sale mentale şi intelectuale, în care să compromită vreuna dintre personalităţile exilului pomenite în presă. Din aceste considerente mă uimeşte peste măsură siguranţa cu care poate fi făcută o astfel de afirmaţie în Evenimentul zilei: „După ce a înfundat opt ani temniţele comuniste şi a avut alţi şase domiciliu obligatoriu în Bărăgan, Adrian Marino a semnat pactul cu Securitatea“.
Singurele pagini din dosar în care am recunoscut, într-adevăr, caligrafia sa neimitabilă (nu însă şi semnătura lui) cuprindeau un proiect de promovare a culturii române în străinătate. Un plan consistent, întins pe zeci de pagini, riguros argumentat pe capitole, care prezintă propuneri de ieşire din anonimat şi din izolare pentru a circula şi a se integra în circuitul valorilor universale. Şi acest plan nu se referă strict la propriul său nume şi la propria sa operă; este vorba despre un program care să permită valorilor româneşti competente să îşi cîştige un binemeritat renume internaţional. Scris negru pe alb, practic, uşor realizabil şi strategic conceput în aşa fel încît să asigure un succes rapid, acest proiect ar fi adus nenumărate beneficii culturii române, dacă ar fi fost pus în practică. Din păcate, el a fost îngropat în dosarul său de la Securitate, ideile sale fiind reluate disparat în jurnale sau în scrierile postdecembriste şi puse în practică, pe cont propriu. Departe de a-l incrimina în vreun fel, acest proiect îi face cu adevărat cinste. Chiar dacă nu se ştie în ce condiţii şi pentru cine anume a fost redactat.
Ce probe avem pentru a-l acuza pe Adrian Marino?
Există aproximativ 400 de file cu rapoarte întocmite de către agenţii de Securitate în legătură cu activitatea celui care purta numele de cod „Brătescu“ sau „Bratosin“. „Pînă la proba contrarie, documentele scrise de ofiţeri sînt autentice şi trebuie luate în considerare ca atare“ – se consemnează în Evenimentul zilei. Mie, personal, îmi este cam greu să accept această informaţie. Şi voi furniza cîteva argumente.
Nu pot să cred faptul că toţi aceşti securişti au fost nişte simpli scribi ai faptelor relatate de către informatorul Adrian Marino şi că rapoartele lor nu cuprind decît turnătoriile acestuia, că ei nu au adăugat nimic cu de la sine putere sau din surse de informare suplimentare, ci doar au reprodus cu fidelitate informaţiile furnizate de subiect. Dacă ai citit minimum o carte de-a lui Adrian Marino, observi cu uşurinţă o anume repetativitate a ideilor, riguros sistematizate într-un fel de program, reluat de fiecare dată în aceiaşi termeni, doar exemplificat în contexte diferite. Apare în textele lui Adrian Marino un limbaj puternic personalizat, cu mărci gramaticale şi lexicale care îi trădează discursul, mărci devenite clişeistice şi, astfel, uşor recognoscibile. Adrian Marino scrie, constant cu el însuşi, identic în jurnale, în cărţile de ideologie politică, în publicistică, în corespondenţa privată. Scrie exact aşa cum gîndeşte, exact aşa cum vorbeşte. Nu este deloc dificil pentru o persoană care îi cunoaşte opera să îi recunoască modul de a gîndi şi a scrie într-un text care să îi poarte semnătura.
Din rapoartele întocmite de securişti în dosarul său informativ, am observat că aveau o atenţie obsesivă pentru relatarea faptelor şi o mai puţină preocupare faţă de sursa care le-a furnizat aceste informaţii. De pildă, într-un raport de sinteză întocmit în Bărăgan, agentul de Securitate reformulează cu exactitate faptele semnalate de către un informator, utilizînd uneori chiar propriile lui cuvinte, nespecificînd însă numele informatorului, prezentînd aceste afirmaţii ca şi cum ar fi rezultatul propriei sale anchete.

Acelaşi lucru s-a întîmplat, desigur, şi în cazul lui Adrian Marino, deoarece în unele rapoarte se pot sesiza fragmente întregi scrise de agentul de Securitate în maniera inconfundabilă a lui Adrian Marino. Ele sînt, însă, mult prea puţine în comparaţie cu textul-tip al rapoartelor oficiale, în care este uşor de identificat scriitura birocratică a agentului de Securitate.
Ce le spunea securiştilor publica în jurnale
De unde provin însă aceste informaţii, este greu de demonstrat, atîta vreme cît se ştie că Adrian Marino era în permanenţă filat, avea instalate microfoane în casă, îi era citită şi transcrisă întreaga corespondenţă, îi erau citite cu deosebită atenţie toate cărţile. Voi reveni cu un alt material care să cuprindă o sinteză a informaţiilor, purtînd marca stilistică a lui Adrian Marino, pe care le-am identificat în aceste rapoarte. Cu un minim efort de memorie, cei care i-au citit jurnalele pot constata cu uşurinţă că majoritatea acestor informaţii au fost mărturisite public de autorul lor încă în vremea comunismului. Citind rapoartele despre „turnătoriile“ lui Adrian Marino, aveam uneori senzaţia că citesc o copie în oglindă a jurnalelor sale, fiind şocată de cîtă transparenţă a dat dovadă în acea epocă, publicînd toate acele pagini despre exilul românesc, despre relaţia sa cu Mircea Carp şi cu Mircea Eliade, critici la adresa regimului, demascarea cenzurii etc.

„În orice caz, dosarul de la SIE al lui Marino are circa 400 de pagini şi este greu de crezut că este opera de fabulaţie colectivă a spionilor români“ – concluzionează ancheta din Evz. Sînt perfect de acord cu această afirmaţie. Singurul semn de întrebare pe care îl ridic nu este cel al credibilităţii acestor pagini, ci al surselor de informare pe care agenţii le-au folosit în redactarea lor. Cît la sută din cele circa 400 de pagini reprezintă VORBELE lui Marino (pentru că, într-adevăr, în dosarul respectiv nu există nici o mărturisire scrisă şi semnată de mîna sa) şi cît la sută sînt informaţii culese din alte variate surse? Şi cîte dintre aceste VORBE au fost interceptate de Securitate, printr-o acţiune de filaj, de pildă, sau au fost spuse asumat de către Adrian Marino la una dintre întîlnirile sale cu agentul căruia îi dădea raportul? Pun această întrebare deoarece în rapoartele respective apar multe neconcordanţe, dintre care cea mai flagrantă este cea conform căreia Adrian Marino ar fi ocupat o catedră universitară. Oare Adrian Marino ar fi suferit de tulburări cronice de personalitate, încît să le spună securiştilor că este profesor universitar şi că Gabanny AneLise îi fusese studentă la Cluj? (Securiştii i-au pocit numele – e vorba, probabil, de Anneli Ute Gabanyi, importantă cercetătoare în ştiinţe politice, stabilită la München din 1963, care a lucrat şi ca analist la Europa Liberă.)
Evaziune şi sfidare
Dacă evocăm prezumţia de nevinovăţie, cum putem incrimina atît de dur pe cineva pe baza unui verba volant, transformat în scripta manent, de către lucrători al Securităţii? În fond, rapoartele Securităţii erau făcute cu scopul de a justifica munca depusă, nu în scopul de a reconstitui adevărul. Dacă îi urmăreşti dosarul informativ de după eliberarea din Bărăgan, observi cu uşurinţă faptul că rapoartele erau scrise, toate, pe acelaşi calapod. Scrise într-un limbaj de lemn, ele reluau, exact cu aceleaşi cuvinte, rapoartele anterioare, la care mai adăugau cîte un fragment de actualitate. Dacă urmăreşti dosarul SIE, povestea se repetă. Aceleaşi sarcini de lucru, aceleaşi rapoarte de instruire şi aceleaşi rapoarte de sinteză finală se reiau, în aceeaşi reformulare redundantă, după fiecare ieşire de-a lui Adrian Marino în străinătate.

Sînt atît de compromiţătoare informaţiile date de către Adrian Marino, încît să îl transforme într-un informator „prodigios“? De ce „rebeliunea“ sa din ultima perioadă, după 1983, este tratată superficial în articolele din Evenimentul zilei, accentul căzînd nu pe actele de evaziune şi de sfidare pe care Adrian Marino le-a adoptat în raport cu Securitatea, ci doar pe informaţiile pe care le-a furnizat? De ce nu se prezintă şi „calitatea“ acestor informaţii? A compromis vreo informaţie furnizată de Adrian Marino viaţa sau libertatea cuiva? A periclitat cu ceva buna funcţionare a postului Europa Liberă, abătîndu-l de la rolul său de demascator al abuzurilor comuniste din ţară? A suferit cineva (fizic, psihic sau penal) de pe urma acestor informaţii? Dacă răspunsul este afirmativ, de ce nu sînt victimele lui Adrian Marino (multe încă în viaţă) cele care să depună mărturie contra lui Marino? A fost Adrian Marino un informator „prodigios“ sau unul „incomod“ al Securităţii? A dat el informaţii compromiţătoare sau doar unele formale, inofensive? Voi reveni cu răspunsuri la toate aceste întrebări, într-un alt articol. Răspunsuri argumentate cu texte din rapoartele SIE, care să ne facă să înţelegem mai bine poziţia lui Adrian Marino.

(1) voturi  Loading ...

lansare de carte in Bucuresti A fost Marino un „informator prodigios al Securităţii“? invitatie lansare de carte cutia de carton (2) cutia de carton