Cartea a avut parte de o lăţită vizibilitate. Eu, de exemplu, am aflat despre ea cu ajutorul unui ditai afişul pe un stâlp de metrou care anunţa o dezbatere (cultural, aşa, cu “D” mare, cu “C” mare) pe post de preambul al lansării. Are şi blog, unde-şi consemnează autorul laudele primite prin ziare şi recenzii. Mi-a picat în mână şi-am citit-o.
Am citit aici un editorialul vizavi de publicitate şi toată ambuscada “meta-scris”. Foarte corect şi necesar. Nu şi suficient.

Putem localiza, fără pretenţii pentru exactitate ştiinţifică, un anumit „moment ’92”. Îl putem considera, convenţional, punctul de pornire al discursului postcomunist. Televiziunile începeau să se dezmorţească, ziarele făceau primii paşi de bebeluş, guvernările se schimbau (măcar oficial) democratic. Chiar dacă nu prin sturm und drang, vocile publice din toate zonele media îşi întindeau braţele către cotloanele cuvenite. Mă gândesc că în vremea aceea, cândva, s-a născut actualizarea în notă contemporană a supratemei „românul e de doi lei”. Cunoscută din relatările pecenegilor de la sfârşitul primului mileniu, trecută prin condeiul lui Dimitrie Cantemir şi ai săi moldoveni cu năravuri, transformată în „scârbă cosmică” în paginile lui Cioran, ponegrirea severă a românilor se continuă printr-o nouă lucrare: „Hoţia la români” de Marius Ghilezan.

Cartea (ca şi strămoşii ei menţionaţi mai sus, de altfel) pare că are un singur scop; în final, trebuie să înţelegi şi tu odată că românul e hoţ. Îţi poate oferi un vag parcurs focloric şi etnografic: haiducii din balade (Iancu Jianu, Gruia lui Novac) sunt dovada unei sămânţe de legitimitate admirativă oferită de români furtului. Acest parcurs poate fi completat cu unul intuitiv-lingvistic: „nicio limbă nu are atâtea verbe, expresii, locuţiuni verbale, proverbe, zicători care să descrie delictul”. Pentru pretenţioşi, se recurge la o fatală „biologie-socială” (îmi cer scuze pentru termen, dar nu pot găsi altă încadrare ideii respective): „tarele erau mult mai vechi […]a existat un determinism genetic încă de la retragerea aureliană”.

Există, desigur, varianta ca niciunele dintre aceste argumente să nu conducă la concluzia scontată. În acest caz, se recurge la cele două „pièces de résistance”. Întâi, este descoperită o şocantă (în opinia mea, prin îndrăzneală şi ridicol) psihologie general valabilă: hoţia îşi are epicentrul în copilărie („niciunde în lume mamele nu-şi dezmiardă copilul cu alintul «ce ’oţ e»”), când micuţul este predispus la o „racolare a răului” prin această „tandreţe criminală”. Urmează apoi domeniul istoriei, o celebră sursă de explicaţii ce nu necesită argumente solide atunci când le extindem peste veacuri. Originea corupţiei în ziua de astăzi, de exemplu, este în peşcheşurile acordate Porţii în epoca fanariotă, atunci când „turcii au cucerit Ţările Române”. Turcii nu au cucerit niciodată Ţările Române, pentru că epoca fanariotă nu este sinonimă cu ocupaţia, iar contextele supuse analogiei sunt dintre cele mai neasemănătoare.

După acest demers argumentativ, lucrurile trebuie că sunt cât se poate de evidente. Demonstraţia nu poate aduna judecăţile decât într-un singur punct, care permite, în viziunea autorului, justificate generalizări. În România „nimeni nu condamnă fărădelegea”, „românii apreciază la cel mai înalt grad căpătuiala”, „oamenii se dau în vânt după modele de îmbogăţire peste noapte. Nu condamnă hoţia, o tonifică”, „furtul e sport naţional”, „poliţiştii iau mită, magistraţii judecă strâmb, politicienii îmbie mătuşile la îmbogăţire forţată, profesorii iau un pachet de cafea de la părinţi” iar „problema e că nimeni nu are stări de disconfort moral, de afront sau de tulburări care să producă efectul de negare. Toţi recunosc şi-şi asumă tristul adevăr: adevărul e că în ţara asta toată lumea fură”.

Dorinţa sinceră a autorului de a ne convinge că suntem cum se poate mai rău pare singurul motiv menţionabil al cărţii. În rest, întrebarea „ce ar trebui să zguduie societatea ca să se ivească noua şansă de schimbare?” este repetată obsesiv (am reţiunt furtiv 11 apariţii) şi rămâne până la final fără răspuns. Vinovaţii se întrupează din când în când în persoane ca Gigi Becali, Adrian Năstase sau Ion Iliescu. Ultimul conducând, după 1989, „cel mai mare furt din istoria poporului român”. Tabloul este apocaliptic: trăim într-un „capitalism de cumetrie” în care „fărădelegea bubuie şi nimeni nu are nimic împotrivă”, de unde şi „noroiul moral” ce generează „furtocraţia”.

Prin formaţia lui de jurnalist, autorul reuşeşte să îşi susţină cu aplomb cauza, recurgând uneori la astuţii lexicale cinice şi inteligente. De exemplu, pentru „colecţionari”, conceptul de „hoţie” apare exprimat (nu cred că exagerez) în toate formele posibile, cele din jargon fiind de-a dreptul delicioase. Cartea pare scrisă febril, „un-doi”, de un autor care ştie clar ce are de spus. Totuşi, mă gândesc că ar trebui inventată şi în lumea cărţilor o limită de viteză care să permită respectarea regulilor de circulaţie gramaticală („nu văd de ce ar dispare” [sic], „un up-date” [sic], „încotoşmănare” [sic], „cele mai perfecte” [sic] etc.). Invizibil, la asemenea viteză şi fervoare este şi afişul pe care scrie: „Un minimum de eleganţă are prioritate!”, căci altfel, Marx nu ar fi un „oarece bărbos” iar haiducul „un gigolo al istoriei”. Tot pe seama lipsei unui radar (sau a unui sănătos da capo al fine), vom pune şi ironia pe care autorul nu o sesizează în finalul cărţii. Atunci când taxează dur faptul că „ţigan” a ajuns o injurie, căci „de mai bine de o mie de ani nimeni nu s-a ocupat de integrarea lor în societate”, autorul decide: „e foarte uşor să stigmatizezi, mai greu e să găseşti soluţii la problemele existente” (Exact!, îţi vine să strigi)

Singura „acoperire” a autorului pentru faptul că face ţăndări „psihologia poporului român” (Rădulescu-Motru ar surâde condescendent) este aceea că e român. În orice alt caz, lucrarea nu ar fi decât un scurt tratat de xenofobie. Există termenul de „auto-xenofobie”? Ar trebui inventat.

(12) voturi  Loading ...

De ce n-am mai scris pe rocultura Obscenitatea livrescă Tratamentul şi trataţia cu scris (II). Limbajul plurifinal. Tratamentul şi trataţia cu scris Comesenii