nu mai pot privi fotbalul ca inainte. ultima echipa de care m-am indragostit la prima vedere a fost nationala statului trinidad-tobago la mondialul german de acum doi ani. o echipa proasta, cu jucatori grasi, care n-a reusit sa faca nimic. dar care juca cum jucau fotbalistii inchipuiti din copilaria mea in miutele minunate din anii ’90, pe aleea zorilor, nr. 4.

jucatorii din trinidad-tobago, prosti si grasi, erau toti unde era mingea, jucau copilaresc si pur. se jucau. incercau sa se apere organizat, dar erau usor penibili, trageau de timp si un egal era la fel de pretios ca o victorie a celor dintr-a cincea asupra vlajganilor de la a opta in campionatele scolare. in felul lor, erau niste eroi.

fotbalul meu a murit. fotbalul minut cu minut, fotbalul cu un R clipind misterios pe imaginile alb-negru de pe tvr 1. fotbalul cu ‘oaspetii imbracati in echipament inchis la culoare, atacand de la dreapta la stanga pe micile dumneavoastra ecrane’, cu ‘portarul a plutit imperial peste careu’. fotbalul de pe vremea cand reprizele se numeau primul mitan si mitanul secund.

nu sunt foarte batran. sunt suficient de batran incat cei mai buni jucatori de azi sa fie – toti – mai tineri decat mine. oricum, nu mai au farmec. cei din ’90-‘94 au fost cei mai buni din lume, pentru ca atunci descopeream jocul asta. & il iubeam sincer, patimas, nebun. la inceput n-a fost cuvantul.

la inceput a fost paul gascoigne la coppa del mondo. in italia. gascoigne, copilul rasfatat si dement, despre care traian ungureanu a scris intr-o zi de iarna din 2003 un eseu tulburator, profund, total. unde credeti? in ‘22’.

scria asa cel mai bun scriitor de fotbal contemporan: ‘gascoigne e inca vizibil. un dezastru vizibil. mai mult decat atat. gascoigne e istoria tragica a oamenilor care nu isi merita soarta, dar trag cu dintii sa ii devina victime. un om singur, dar gregar tocmai din spaima de singuratate; un talent fara margini care stie asta si, ca sa aiba margini, se autodistruge’.

cum trebuie citit ce-ati citti? cum trebuie citita opera celui pe care omenirea l-a rasfat, prea mult, iresponsabil, alimentandu-i prabusirea,, alintandu-l ‘gazza’? ne spune tot tru: ‘gazza trebuie citit asa cum trebuie citit un poem fara speranta despre greutatea de a trai’. pentru ca ‘prin 1988-’90, gazza juca fiecare minut de fotbal ca un maradona cu tonaj, ca un profesor amabil care da mereu teme irezolvabile elevilor adversari. al doilea motiv pentru care italienii au strigat in cor vieni, paolo! a fost ceva ce s-a intamplat la cupa mondiala italia ‘90. atunci, dupa penaltiuri si un esec ilogic, cu germania in semifinale, paolo a plans ca un copil pierdut. imaginea va ramane si dupa ce politia va gasi un betiv tinerel in rigola la newcastle. cu fata ingropata intre leii de pe tricoul nationalei engleze, gascoigne plange cu lacrimi mari, fara ciuda, in geordie, atat de sincer si istovit incat, in anglia, o natiune intreaga a redescoperit sentimentul, iar italia n-a mai putut fara sa-l imbratiseze. insa italienii s-au inselat; paolo era mult mai mult decat un siroi de lacrimi. gascoigne era o drama’.

astazi, omul acesta cu suflet de copil, omul ca o drama, se imbata in orice hotel in care ajunge, umbla cu papagali la subrat si striga ca il drogheaza ospatarii. si fotbalul lui a murit.

apoi, a fost roberto baggio. nu cred in ierarhii, pentru ca sunt niste adunaturi subiective de impresii ale oamenilor mari care nu vor sa accepte ca anii care trec nu mai pot sa revina, fasii de dragoste croite pe masura fiecarei generatii. in ierarhia mea, subiectiva, croita din dragostea ciuada ca o ‘poney tail’, roberto baggio va fi mereu numarul 10. numarul 10, adica primul. intotdeauna primul. un alt geniu care stia sa planga. lacrimile lui, dupa alte penaltiuri, si o victorie logia a singurilor care castiga in fotbal, brazilienii, m-au facut sa-l iubesc pana la moartea fotbalului.

acum, printre blocuri rasar masini straine, cu numar de leasing, nu porti de fotbal facute din bluze de trening si ghiozdane aruncate de-a valma. nu stiu cine si cum mai plange, asa cum nu stiu sa citesc fotbalul de azi, care nu mai are nimic din poemul fara speranta despre greutatea de a trai.

recitesc des ‘baiuteii’ fratilor florian, singura opera completa despre fotbal si copilarie. despre tot.

recitesc mai ales fragmentul acesta: ‘deodata e iarna si sunt aprinse cateva felinare, curtea scolii e alba si pustie, adie un vinticel inghetat, fulguie, fotbalul se poate juca si in doi din moment ce cubanezu trage de oriunde, cu latul, cu siretul, cu spitul, cu exteriorul, si eu apar tot, ma tavalesc prin zapada, sar la radacina barelor, plutesc sub transversala, boxez, scot de la paianjen, urlu, tip, imi frec colturile gurii cu manusile fleasca, imi tot ridic pantalonii care sint grei de apa si m-au lasat cu burta goala, resping orice minge, si el plesneste, urla, tipa (nu ca mine, de fericire, ci de neputinta), suteaza tot mai furios, pina la urma ma pacaleste si-mi da gol, urlam, tipa, (acum el de bucurie, eu de deznadejde), ar fi frumos sa spun ca unul dintre noi scoate din buzunar o napolitana si-o impartim, as minti, am plecat din curtea scolii tinandu-ne de gat, vorbind despre o tipa de la j care umbla cu un negru’.

si eu am fost portar, dar n-aveam de la un portar adevarat decat indispensabila doza de nebunie. si eu am jucat fotbal in doi in curtea scolii ninse, dar n-am putut niciodata sa scriu asa. de aceea tac, privind fotbalul meu mort bantuit de stafia unor oameni mari si rai. cand eram eu mic, nu exista gigi becali. si da, o spun lent si previzibil ca o pasa cu latul, totul era mai frumos.

(9) voturi  Loading ...

zilele care au schimbat lumea lucrurile mici anii 90 60 90